vineri, 11 decembrie 2009

Povestea unui...latifundiar

Azi vreau sa va impartasesc o poveste despre un nou ...latifundiar. Sa-i zicem pentru moment asa. E o poveste cu final deschis si v-as fi recunoscator daca mi-ati da voi sugestii despre cum sa o incheiem. Cea mai buna sugestie va fi premiata cu un gratar si un sprit pe mosia latifundiarului.

Si nu va ganditi la tipul ala de latifundiar mojic, taran, prost, inganfat si ce mai vreti voi cu care ne-am obisnuit de la televizor si care sta cu oile in spatele casei din mijlocul cartierului rezidential.

De aceasta data vorbim de un latifundiar de tip mai nou...genul care a avut un vis de cand era copil: sa se trezeasca de dimineata si sa il doara plamanii cand trage aerul tare de munte in piept. Nu e nevoie sa faca asta in fiecare zi dar, atunci cand are chef, sa stie ca are unde sa isi implineasca dorinta fara un prea mare efort. Visa sa se duca la un gratar intr-un loc curat, linistit si insorit (nu, nu in rai...sau cel putin nu inca). Sa i se rupa de tot si de toti atunci cand e acolo.

Dar pentru ca un vis sa se intample, trebuie sa mai contribui si tu din cand in cand cu ceva. Si ce a facut omul nostru? A inceput sa cutreiere tara in lung si in lat in speranta ca va gasi undeva un loc unde sa traiasca aceste senzatii (100.000 km in 3 ani). Si dupa ani de zile de cutreierat, dupa numeroase proiecte esuate din varii motive, absolut intamplator intr-o zi a descoperit un drum catre nicaieri: i se zice Ardeluta. Ce-o mai fi si asta? Un Ardeal mai mic? Ar fi bine, ca in Ardeal oamenii sunt calmi, gospodari, peisajul e frumos...de ce nu? Poate ca e un loc cu oameni mai mici si mai draguti...sa le zicem "ardeluti"...observati rima :)

Si mergand el pe drumul inspre nicaieri descoperea locuri noi, putin atinse de mana omului. Locuri fara semnal la telefon, dar cu asfalt si curent electric; locuri fara vile mari si de prost gust, dar cu casute mici si cochete; locuri fara pet-uri (nu credeati ca mai exista, nu?) dar cu iarba verde. Si, ca sa fie tacamul complet, locuri incarcate cu spiritualitate; caci la capatul drumului se afla si o manastire.

Pe nesimtite, omul nostru si-a gasit taramul fericirii: locul unde traiesc "ardelutii". Si a ajuns sa creada ca "ardelut" e sinonim cu "fericit", iar "Ardeluta" e sinomina cu "fericirea". Se ivea insa o noua problema: fericirea se poate cumpara? O fi de vanzare? Si, daca da, cat costa? Cata trebuie sa cumperi ca sa devii ardelut? Si s-a apucat de cautat. Din poarta-n poarta...din gura-n gura, pana a gasit pe cineva dispus sa renunte la bucata lui de fericire. "Ochii care nu se vad se uita" si el nu se mai vazuse de mult cu fericirea lui...uitase sentimentul.

Gata! Visul lui s-a implinit: si-a cumparat o bucatica de fericire, nu prea mare (vreo mie de metri). Dar ce sa faca cu ea sa o valorifice pe deplin? Ce destinatie sa-i dea?

Cum probabil v-ati dat seama, "latifundiarul" sunt eu. Modest, frumos, destept, fara bani, dar cu un suflet mare si cu ceva idei de investitii. Va las pe voi sa continuati cu laudele si cu sugestiile...finalul e al vostru.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Latifundiarului iar mai trebui o EA pe langa el si de buna seama, idei noi vor veni de nu o sa le poata pune in practica.Viata e prea scurta sa tot cautam fericirea absoluta, insa tot viata ne ofera mii de fericiri marunte care adunate ating un prag foarte inalt.In viata le poti face pe toate de unul singur, dar nu te poti bucura de acele lucruri in "singuratate".Parerea mea este ca o EA iti va deschide noi orizonturi printre muntii frumosi de la Ardeluta.P.S. in privinta semnalului pe telefon, mai dicutam in vara urmatoare.

Dan spunea...

Frumoasa poveste, mai ales acum cand a inceput sa ninga. Ar putea latifundiarul sa adauge si 1 - 2 pozne cu locatia?

Referitor la idei...cele mai bune idei se gasesc la un pahar de "licoare de magica" in compania prietenilor.

Poti sa faci o partie de schi fond pentru nepriceputi.

Anonim spunea...

Deci cum m-am plictisit rau de tot de scris issue sheets, am cautat ceva dragut sa citesc pe net si mi-am adus aminte ca nu am mai intrat de ceva vreme pe blogul tau, si ca mi-ai spus ca ai inceput sa scrii din nou... povestea asta e chiar draguta, si mi-a adus aminte cat de mult imi placea cand mergeam la tara sa plec singura, sa urc pe cate un deal si sa stau pur si simplu sa ma uit "de-a largul" (adica peste toata valea) - parca timpul se oprea si erau doar cerul si padurea si gandurile mele aiurea...si locul acela sa stii ca este undeva in Ardeal ...